Gospodăria tradiţională sârbească era adaptată la nevoile familiei tradiţionale structurată pe mai multe generaţii care trăiesc sub acelaşi acoperiş. Este formată dintr-o locuinţă, adaptată acestui tip de familie şi din anexe gospodăreşti: bucătăria de vară, cotarca, cocina, grajdul, afumătoarea, dispuse în curte.

Casa ridicată în muzeu este reprezentativă pentru familiile de ţărani înstăriţi din satele cu populaţie sârbă din Banatul de câmpie din perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Fiind o replică, la construcţia ei s-au luat în considerare câteva caracteristici ale caselor ridicate pentru colonişti de către administraţia habsburgică: structură planimetrică cu faţada scurtă la stradă cu plan de formă dreptunghiulară dezvoltat pe lungimea curţii cu 4 încăperi sub acelaşi acoperiş, camera mare, bucătăria, camera mică ( locuită de familia tânără şi destinată activităţilor economice de bază), cămara; ziduri din cărămidă arsă ( pe care doar cei avuţi şi-o puteau permite) pe o fundaţie de cărămidă; acoperiş în două ape cu învelitoare din ţiglă, cu fronton triunghiular; târnaţ deschis sprijinit pe stâlpi din lemn; tavan cu pod; grinzi din lemn de esenţă tare; planşeu şi duşumele din scândură; sistem de gătit şi încălzit.

Particularităţile determinate de etnie sunt observate mai ales la dispunerea interiorului, ţesături şi la portul popular.

Mobilierul din locuinţă este de producţie casnică sau provine din atelierele locale: masa, scaunele, paturile, dulapul cu trei sertare, băncile, credenţul, spălătorul, leagănul. În camera mare, icoana sfântului patron al familiei este nelipsită ca şi oglinda, ceasul de perete şi fotografia cu portretele celor doi stăpâni ai casei. Cilimurile, păretarele, ştergarele decorative sunt dovada nevoii de frumos a sârboaicelor din Banatul istoric.