Sălașul slovac de la Nădlac
Sălașul slovac de la Nădlac, jud Arad
sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea
Zona etnografică Zarand
Slovacii au colonizat Nădlacul între 1802-1805 lucrând pământurile primite la peste 15 km de sat unde şi-au construit sălaşuri ca adăposturi pentru oameni şi animale pe toată perioada anului. Cu o suprafaţă medie de 2500 metri pătraţi, sălaşurile erau formate dintr-o casă şi din anexe gospodăreşti, grajduri, colne cu iesle, cotărci, plevărie, cocini de porci, golumbar, fântână cu cumpănă şi vălău, uneori hambare, spaţii de depozitat nutreţuri, căsuţe de serviciu, latrine. La sălaş erau şi stupi de albine, pomi fructiferi şi viţă de vie. În timpul colectivizării, comuniştii au ras de pe suprafaţa pământului şi toate sălaşurile slovace, peste 800. În muzeu, comunitatea slovacă din Nădlac a construit replica unui sălaş, recuperând astfel memoria unui mod de viaţă pierdut. Casa păstrează toate atributele casei tradiţionale din vatra satului, cu încăperile sub acelaşi acoperiş (camera mare, tinda, camera mică, cămara cu scara către pod şi grajdul) iar anexele construite şi ele după vechile tehnologii reflectă imaginea economiei gospodăreşti de la sălaş.
Construcţia a fost terminată în 2007.
Sălașul slovac e un muzeu mic într-un muzeu mare, un rezumat al muzeului și o poveste fascinantă despre Banatul multicultural; vizitându-l, oricine va înțelege de ce „Banatu-i fruncea”! Nu bogăția, nu luxul, nu risipa sunt cele care dau nota satului de altădată, ci „a fi gospodar”; iar „a avea o gospodărie” însemna, pentru bănățeanul harnic, să ridice o casă frumoasă, cu prispă și tindă, cu o cameră de zi cu zi și una pentru goști, cu pereții văruiți curat ca să se vadă pe ei ștergarele, icoanele și blidele, să o mobileze cu piese utile, să facă un cuptor bun pentru copt pâine și încâlzit casa și apoi… să se gândească la copii. Tânăra fată slovacă pe care o vedem îmbrăcată în haine de sărbătoare e gata de măritat: zestrea ei inundă camera curată, demonstrând că lada de zestre e neîncăpătoare; perne înfoiate, ștergare vărgate, preșuri, broderii și dulapuri întregi cu toate țesăturile necesare unei familii tinere vor aduce bucurie și mândrie viitorului ei soț.
Casa slovacă e un muzeu fără vitrine: furcile de tors, războiul de țesut și tot instrumentarul industriei casnice textile, inventarul de bucătărie bogat și divers de pe lângă cuptorul de pâine, ceramica decorativă, țesăturile cu lână viu colorată, așternuturile de pat din pânză atent rânduite în dulapuri, toate sunt etalate în așa fel încât să vorbească despre frumusețea vieții în satul tradițional. Mai mult, gospodăria slovacă ne oferă poate cea mai de preţ lecţie a ţăranului adevărat: rolurile într-o gospodărie nu sunt antagonice și nici alternative, ci mereu, mereu, complementare. O complementaritate pe care omul modern a uitat-o şi care, tocmai de aceea, a născut angoase, frustrări sau anomalii total străine omului simplu, ţăran de-o viaţă.
