Gospodaria de la Căpâlnaș

Gospodaria de la Căpâlnaș

 

A spune povestea unei gospodării ţărăneşti înseamnă, de fapt, a spune povestea vieţii: despre dragoste şi copii, despre viaţă şi moarte, despre feminin şi masculin, despre vară şi iarnă, despre zi şi noapte.

La cumpăna acestor planuri se poziţionează şi gospodăria din Căpâlnaş – Arad, datată la începutul secolului al XIX-lea şi achiziţionată de muzeul nostru în anul 1968. Privind-o, putem vizualiza tehnicile de construcţie stăpânite de meşterii satului: pereţii solizi, din stejar cioplit pe patru feţe se încheie la colţuri cu cheutori româneşti; aparenţi la exterior, ca şi lemnul de stejar, şi doar în interior lipiţi cu pământ, pereţii atestă preferinţa constructorului ţăran pentru lemnul trainic, de esenţă tare. Acoperişul în patru ape avea iniţial învelitoarea din paie (cu siguranţă tăiate cu secerea, pentru conservarea lungimii lor) dar aceasta a fost ulterior înlocuită (după 1990) cu şindrilă, dând iarăşi măsura meşterilor locali – şindrilari, de această dată.

Locuinţa în sine răspunde funcţionalităţii arhitecturale ţărăneşti dar şi unui stil de viaţă auster, simplu, propriu comunităţilor româneşti vechi: tinda şi camera de locuit sunt completate de o prispă parţială, definind, împreună, un ansamblu cu valenţe nu doar utilitare, ci şi estetice.

Interiorul poartă amprenta femininului, prin eleganţa expunerii şi armonia cromatică a textilelor de interior: decorul sărbătoresc vesel şi luminos se profilează elegant pe albul de var al pereţilor şi dă supleţea de care are nevoie mobilierul greu, din lemn masiv, propriu vechilor interioare; ne-o putem imagina pe tânăra fată dornică să-şi impresioneze iubitul prin hărnicie şi pricepere, ţesând pânza în război şi decorând-o cu modele proprii zonei iar apoi umplându-şi lada de zestre, marcă a eternului feminin, cea care o va însoţi în drumul său prin viaţă, la casa viitorului soţ (şi pe care, probabil, o va dărui fetei ei, pentru a-i fi călăuză pe un alt drum, al unui alt destin viitor, poate chiar mai împlinit decât cel propriu…)

Dacă locuinţa şi interiorul său stau sub zodia femininului, exteriorul casei dezvoltă perspective masculine ce vorbesc despre responsabilităţile bărbatului în treburile gospodăreşti dinafara casei: lângă casă se ridică şura, mărginită de un şopron dar şi o construcţie anexă compartimentată în două spaţii: unul închis pentru grajd şi altul deschis spre curte pentru şopron. Construcţia a fost ridicată pe un soclu scund din piatră, având pereţii din lemn de fag. Acoperişul este în două ape, iar învelitoarea este din şindrilă.

În vecinătatea lor se găseşte coteţul, prevăzut cu cocină. Construcţia anexă are două încăperi, fiecare cu intrare separată. Pereţii sunt din bârne rotunde de stejar, lipiţi la exterior cu două straturi de pământ amestecat cu pleavă şi spoiţi cu var. Acoperişul este în două ape, cu învelitoare din ţiglă.

În spatele întregului ansamblu al gospodăriei, citim o importantă lecţie de etnografie aplicată: creşterea animalelor asigura într-o mare măsură bunul trai al familiei şi un mic surplus transformat în câştig (animalele care se vindeau la târg); curtea, casa şi dependinţele configurau un sector închis, atent gestionat, în complementaritate, de soţ şi soţie; tehnicile de construcţie răspundeau nevoii de rezistenţă în timp (soliditatea elevaţiei) dar şi gamei de materiale de construcţie existente (lemnul, piatra, lutul); principiul funcţionalităţii imediate era mereu dublat de o paradigmă echilibrată a esteticului, atât în interiorul casei (apanajul exclusiv al femeii), cât şi în exteriorul ei (grija bărbatului pentru micile detalii estetice ale porţii, gardului, prispei).

O casă, o poveste, un destin al unei familii: modelul simplu al vieţii de zi cu zi, completat de imaginea membrilor casei înălţând ochii spre cer, către un Dumnezeu rugat să coboare peste casă şi locuitorii ei bunăvoinţa divină, prosperitatea gospodăriei şi sănătatea copiilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Muzeul satului banatean