|

Contact

Str. Avram Imbroane 31

0256 225 588

Echipă

Conducere

Manager
Contabil Șef

Financiar | Contabilitate

Economist
Economist

Ecaterina Codrean

Birou Achiziții | Investiții | Administrativ | Tehnic​

Șef birou
Inspector de specialitate

Larisa-Bianca Pîrvu

Inspector de specialitate
Inspector de specialitate
Referent
Șofer

Tudor-Gabriel Albu

Muncitor calificat

Viorel-Petre Buibaș

Îngrijitor

Elena Bălănean

Resurse umane

Inspector de specialitate

Adina Mărgan-Ciurusnuc

Juridic

Consilier Juridic

Relații publice

Muzeograf

Secția expozițională pavilionară

Șef secție
Gestionar Custode
Supraveghetor muzeu

Ionela-Mădălina Irimia

Supraveghetor muzeu

Secția în aer liber

Șef secție
Muzeograf
Muzeograf
Muzeograf
Muzeograf
Gestionar custode

Conservare | Restaurare

Restaurator
Restaurator
Conservator

Muzeul viu

Supraveghetor muzeu

Daniel Gîrleanu

Supraveghetor muzeu

Maria Pașcalău

Supraveghetor muzeu

Petre Iancu

Supraveghetor muzeu

Dușan Novicic

Supraveghetor muzeu

Nadia Patocska

Supraveghetor muzeu

Ștefan-Nicolae Sabu

Supraveghetor muzeu

Maria Istov

Formular contact

Date conform Certificat de înregistrare fiscală

Denumire

MUZEUL SATULUI BĂNĂȚEAN TIMIȘOARA

Domiciliul fiscal

JUD. TIMIȘ, MUN. TIMIȘOARA, ALEEA AVRAM IMBROANE, Nr. 31

Codul de înregistrare fiscală (C.I.F.)

12546597

Voluntariat MSBT

Activități de ecologizare

În perioada propice, voluntarii participă la activități de ecologizare a spațiului: adună crengi și cos iarba în curțile gospodăriilor și muncesc la grădinile amenajate în gospodării și case

Ghid cultural

În Săptămâna altfel și în Săptămâna verde a școlilor, dar și de 1 iunie, când avem un public tânăr numeros, voluntarii, elevii și studenții pot deveni ghizi pentru cei mici.

De la începuturi până azi

Ideea înfiinţării unui muzeu etnografic în aer liber a fost formulată pentru prima oară de către Ioachim Miloia, fost director al Muzeului Bănăţean între anii 1928-1940, cunoscută personalitate culturală a Banatului. În anul 1928, după ce a participat la deschiderea Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj, el a cerut municipalităţii acordul pentru a înfiinta în curtea castelului Huniade un mic muzeu sătesc cuprinzând biserici de lemn, cruci “de interes istoric si artistic”, case tărăneşti etc.


După mai multe insistenţe din partea celor care au urmat lui Ioachim Miloia la conducerea Muzeului Banatului – Marius Moga, Ioan Dihor în anul 1967 muzeul a primit actuala suprafaţă de teren pe care s-a dezvoltat muzeul etnografic în aer liber al Banatului, deschis pentru public la 20 august 1971. Până în anul 2000 el a funcţionat ca secţie a Muzeului Banatului, după care a devenit instituţie separată aflată în subordinea Consiliului Judeţean Timiş.


Prin patrimoniul cultural deţinut şi prezentat publicului vizitator, Muzeul Satului Bănăţean constituie o pagină deschisă din istoria Banatului, o mărturie a civilizaţiei populare tradiţionale a românilor şi minoritaţilor naţionale din această provincie, constituind un armonios dialog interetnic. Fără să fie nevoie să călătoreşti prin satele Banatului, în câteva ore poţi vedea în Muzeul Satului Bănăţean tot ceea ce este mai caracteristic civilizaţiei şi culturii tradiţionale din vestul României.


Privind construcţiile autentice din lemn, piatră, lut, achiziţionate din satele Banatului, demontate şi construite în muzeu cu respectarea tehnicilor locale, obiectele folosite în desfăşurarea traiului zilnic, deschizi o poarta spre viaţa oamenilor din secolele trecute. Casele au, în general, două sau trei camere de locuit. Ceea ce constituie însă o caracteristică comportamentală recunoscută a românilor în general şi a bănăţenilor în special, este ospitalitatea relevată de prezenţa în fiecare casă a camerei de oaspeţi, cunoscută sub numele de “soba curată”, “soba mare”, “soba bună”, frumos mobilată şi decorată cu cele mai preţioase tesături – covoare, ştergare şi feţe de masă (“măsaie”). În muzeu se întalnesc case cu prispa deschisă, prelungită pe toata lungimea construcţiei şi case cu prispa parţială. La toate acestea acoperişul este sprijinit pe stâlpi de lemn frumos decoraţi prin cioplire si crestare, cu ornamente geometrice tradiţionale; case acoperite cu paie sau şindrilă, case de ţărani şi case de meşteri olari, un atelier de rotărie şi o seamă de instalaţii tehnice tărăneşti – mori, văiugi, oloiniţe.


Din anul 2006 s-a mutat în cadrul Muzeului Satului Bănăţean şi Secţia de Etnografie ce aparţinuse de Muzeul Banatului şi ocupa Bastionul Cetăţii de la sfârşitul anului 1972, întregindu-se astfel patrimoniul cultural deţinut.


Cele peste 13000 de piese de patrimoniu ale fostei secţii fac obiectul a patru colecţii mari: ţesături (costum popular şi ţesături de interior-covoare, ponievi, şetrgare), icoane, arta prelucrării lemnului şi ceramică. La care se adaugă obiecte de uz casnic din metal sau alte materiale, unelte şi recipiente neceseare unor ocupaţii străvechi, respectiv albinărit, pescuit şi vânătoare, obiecte de cult, măşti populare, pictură naivă, figurine, albume, jucării.


Secţia a cuprins expoziţii cu caracter temporar precum şi expoziţia de bază, axată pe elemente de arhitectură populară, piese de mobilier şi interioare tărăneşti din Banat, icoane, obiecte de cult, ţesături şi port popular bănăţean dar şi al minorităţilor existente aici (maghiari, germani, bulgari, sârbi), ceramica şi arta lemnului, obiecte de patrimoniu de o mare frumuseţe artistică dar şi cu adânci valenţe şi semnificaţii pentru civilizaţia românească, reprezentând în fapt patrimoniul cultural bănăţean, parte integrantă a patrimoniului cultural românesc. Toate acestea urmând să prind din nou viaţă în virtutea faptului că se aşteaptă ca începând din anul 2012 noul sediu – Pavilion Administrativ şi Expoziţional – să fie terminat urmând ca spaţiile expoziţionale să fie amenajate corespunzător şi redate în circuitul de vizitare.

Încă de la separarea sa de Muzeul Banatului au luat fiinţă câteva proiecte care să se potrivească cu specificul muzeului, astfel s-a inaugurat Aleea Etniilor ce îşi propune să ofere vizitatorilor interesaţi o imagine asupra culturii şi civilizaţiei etniilor conlocuitoare din Banat. Începând cu anul 2000 au fost inaugurate Casa Maghiară, Casa Germană, Casa Slovacă, Casa Ucraineană şi în prezent a fost definitivată Casa Sârbă urmând a fi construite şi alte unităţi reprezentative până la acoperirea tuturor etniilor din Banat. În paralel din anul 2000 în cooperare cu Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş în fiecare an în luna iunie (prima duminică a lunii) a avut loc Festivalul Etniilor, manifestare cu caracter de spectacol cultural artistic în care fiecare etnie îşi etalează tradiţiile de port, gastronomice şi muzicale.


O altă manifestare anuală devenită deja de tradiţie este Târgul Meşterilor populari în fapt o expoziţie cu vânzare de produse tradiţionale ale culturii populare ajunsă şi ea la a doisprezecea ediţie în care meşteri populari şi producători tradiţionali din toată ţara îşi găsesc locul şi etalează produsele lor spre vânzare, fac demonstraţii de măiestrie (arată cum se confecţionează oalele, cântă din instrumentele proprii, arată tehnici de cusut, ţesut etc.) şi socializează între ei şi cu cei interesaţi.


De asemenea, Muzeul Satului Bănăţean devine gazdă în cadrul Festivalului Plai (din 2005 se ţine anual în a doua săptămână din septembrie) respectiv trei zile de muzică, artă şi multiculturalitate adică teatru, arte plastice, carte, fotografie, film, workshop-uri pe diverse teme, forme artistice variate, mai mult sau mai puţin convenţionale. Arta tradiţională, reprezentată de olărit, costume populare, ţesut, s-a întâlnit în spaţiul muzeului cu pictura pe ceramică, teatrul contemporan ori arta circului.

Date cronologice

Istoria Muzeului Satului Bănăţean din Timişoara este legată indisolubil de istoria Muzeului Banatului, într-o mai mare legătură secţia etnografică şi într-o relaţie mai restrânsă secţia expoziţională în aer liber.


Ţinând cont de faptul că spaţiul afectat nu permite dezvoltări, vom prezenta cronologic momentele cele mai importante din viaţa muzeului, dezvoltând unele informaţii acolo unde este cazul.

1902 Societatea „Carpatină” a Banatului (numit Ungaria de Sud) şi-a constituit în anul 1902 un nucleu elocvent al unui muzeu etnologic, pentru a cărui înfiinţare stăruia, cu multă energie, dr. Czirbusz Geza(un reputat etnolog maghiar). Patrimoniul etnografic a fost depozitat la Gimnaziul Superior Real din Timişoara.

1904 În acest an , într-o sală mare a Şcolii de Fete din Timişoara, şi-a găsit găzduire o colecţie muzeală de etnografie, de care s-a îngrijit Czirbusz Geza. In ziarul „Temesvarer Zeitung”, nr. 77 din 3 aprilie, Czirbusz Geza a publicat, în limba germană, articolul „Muzeul etnografic din Timişoara”, în care anunţa că, în curând, în acest oraş se va deschide o instituţie culturală cu un asemenea profil. Aceasta era prevăzută să fie găzduită într-o „încăpere spaţioasă şi luminoasă în clădirea Şcolii de Fete”. Autorul arată că, în acest muzeu, se va putea ilustra specificul naţional al celor şapte naţionalităţi din Banat, „puterile culturale, valorile sociologice ale acestora într-o comparaţie etnografică.”
1906. Adăpostirea colecţiei de etnografie şi-o asumase dr. Berkeszi ( custodele muzeului), el reuşind, atunci, să o mute de la Liceul de Fete la Gimnaziul de Stat din Timişoara, fiind pusă în circuitul de vizitare.
1907.Potrivit inventarului din acest an, colecţia etnografică era constituită din 249 piese.

1906 Adăpostirea colecţiei de etnografie şi-o asumase dr. Berkeszi ( custodele muzeului), el reuşind, atunci, să o mute de la Liceul de Fete la Gimnaziul de Stat din Timişoara, fiind pusă în circuitul de vizitare.

1907 Potrivit inventarului din acest an, colecţia etnografică era constituită din 249 piese.

Berkeszi era preocupat să înfiinţeze o secţie de etnografie a muzeului, atrăgând, în acest sens, atenţia că un asemenea obiectiv este reclamat de o stare etnică specială, în Banat, anume de existenţa aici a zece naţionalităţi cu un bogat potenţial etnologic. Întrucât nu-i mai ajungea timpul să se ocupe şi de colectarea materialului, în anul 1908 1-a însărcinat pe folcloristul Sebestyen Karoly cu strângerea acestui patrimoniu.

1910 Patrimoniul muzeal era constituit din 56.448 piese: colecţia etnografică – 587piese.

1913 Într-o situaţie foarte neplăcută a ajuns colecţia de etnografie, când a trebuit să fie scoasă din clădirea Gimnaziului de Stat şi să fie depozitată sub poarta muzeului. Cu toate acestea, în acelaşi an, colecţia aceasta s-a îmbogăţit cu 240 de piese ale unui meşter timişorean care făcea podoabe pentru ţăranii bănăţeni, precum şi cu 14 piese de port popular românesc şi sârbesc din anii 1880, o ceapsă sârbească cu fir de aur şi fotografii cu port şvăbesc.

1920-1921 La finele anului secţia etnografică a muzeului cuprinde1321 bucăţi+3 bucăţi = 1324 bucăţi.

1923 în primăvara anului G. Postelnicu cere Consiliului Comunal „să i se ordonanţeze suma de 30.000 lei, acordată de Inspectoratul General al Muzeelor, pentru augmentarea colecţiei etnografice a muzeului“. Consiliul Comunal însărcinează pe G. Birăescu, consilier cultural al oraşului, şi pe G. Postelnicu, secretarul Muzeului Bănăţean, „să se ocupe de colecţionarea unor obiecte etnografice de valoare artistică, în regiunea Buziaş, Ohaba- Forgaci şi Chizătău”.

1924 Pentru îmbogăţirea secţiei etnografice, direcţiunea muzeului se va îngriji de procurarea costumelor şi obiectelor necesare secţiei etnografice, în cadrul sumei disponibile. Pentru ca să nu întârzie prea mult cumpărăturile să, direcţiunea va scrie de urgenţă maiestrei Maria Mândra din Doclin, jud. Caraş, care lucrează artistic costume din toate regiunile Banatului.

1925 La începutul lunii martie, Maria Mândra din Doclin a predat muzeului costumul femeiesc bănăţean pe care 1-a confecţionat, potrivit înţelegerii cu conducerea acestei instituţii, în 27 noiembrie a anului precedent. În acelaşi an au fost cumpărate cilimuri, piese de port popular, feţe de pernă, traiste, furci, spete din localităţile Izvin, Cebza, Giroc, Ghiroda, Hitiaş, Ghilad, Petroman, Remetea, Gătaia, Igriş, Sânnicolaul-Mare, Nicolinţ, Parţa, Recaş, Bucovăţ, Saravale, Ianova, constituindu-se, astfel, o primă colecţie etnografică a muzeului, prezentată într-un tabel cu 43 poziţii. Faptul că achiziţiile nu s-au efectuat potrivit unor criterii ştiinţifice este explicabil, avându- se în vedere că, în acea perioadă, în Timişoara nu exista nici un intelectual cu pregătire etnologică. In toamna anului 1925, Muzeul Bănăţean, la invitaţia Asociaţiei ASTRA din Sibiu, a participat cu piese de artă populară la expoziţia etnografică din Sibiu, organizată de I.D. Ştefănescu şi D. Comşa. Au fost trimise la Sibiu: cilimuri şi o foaie de cilim, două ţesături din cânepă şi bumbac, un ştergar; o cămaşă şi poale femeieşti, chintuş, cojoc, 5 oprege, un petec de opreg, 10 conciuri, 5 gulere, o păpuşă îmbrăcată în costum popular; 5 furci şi un baston de lemn.

1927 Din anul 1927 se poate consemna că muzeul municipal (comunal) a participat, pentru prima dată, cu material din patrimoniul său, la o expoziţie internaţională. La solicitarea etnografului D. Comşa, din partea conducerii ASTREI din Sibiu, Muzeul Bănăţean a luat parte, cu o serie de piese etnografice, la o mare expoziţie organizată la Berlin: două cilimuri, unul din Gătaia, altul din Diniaş – un chintuş din Jebel, două conciuri „cu coadă” – unul din Caraş-Severin, altul din Parţa — un conci „fară coadă” din Judeţul Timiş şi două gulere de cămaşă bărbătească, brodate cu fir – unul din Izvin, altul nelocalizat.

1928 Imediat după numirea sa ca director al Muzeului Bănăţean, Dr. Ioachim Miloia participă la inaugurarea Muzeului Etnografic al Ardealului. Acolo „s-a interesat de felul său de organizare, de bogatele sale colecţiuni şi de rolul aşa de mare, cultural ce acest muzeu îl are în inima Ardealului Românesc“. Desigur că, sub influenţa celor văzute la Cluj, încă în anul 1928 se gândeşte la înfiinţarea unei secţii de etnografie în aer liber, la Timişoara. Punând în discuţie problema, de atâta vreme extrem de stringentă, a edificiului instituţiei, el propune transformarea castelului Huniade în muzeu, menţionând că grădina şi curtea acestei clădiri sunt adecvate pentru a fi construite aici „case ţărăneşti şi o biserică de lemn din Banat”.

1935 In martie, Ioachim Miloia a susţinut, la Societatea Tramvaielor Comunale din Timişoara, o conferinţă despre arta populară şi arta cultă, care dovedeşte că Miloia cunoştea unele aspecte ale tradiţiei prelucrării artistice a lemnului în Banat, cele privind îndeosebi afirmarea, în acest domeniu, a unor meşteri populari, dintre care „a răsărit şi unul dintre cei mai mari sculptori ai ţării care este dl. Romul Ladea”.
În numărul de pe lunile septembrie-octombrie 1937 al revistei „Luceafărul” (publicaţie care devine organ al Regionalei Astrei-Bănăţene) a apărut articolul Portul naţional, scris de Ioachim Miloia, ce a însemnat un moment important în istoria cercetării artei populare bănăţene.
După atâta zbucium – de aproape jumătate de veac – din partea conducerii muzeului, începând cu I. Berkeszi- G. Postelnicu şi încheind cu I. Miloia, în anul 1947 s-a pus, la dispoziţia muzeului din Timişoara, Castelul Huniade.
Secţia de etnografie a muzeului din Timişoara a fost solicitată să prezinte piese de port popular la o expoziţie ce s-a organizat la Budapesta, în cadrul Asociaţiei Româno-Maghiare. La expoziţia respectivă Muzeul Banatului a participat cu 21 piese de port popular.

1948 Ministerul Informaţiilor din Bucureşti organizează o expoziţie de artă populară românească la Belgrad şi la Sofia, la care participă şi Muzeul Banatului cu piese din patrimoniul său: cilimuri, costume populare şi piese de port popular. Muzeul este interesat, în anul 1948, să-şi îmbogăţească patrimoniul Secţiei de etnografie cu o foarte importantă colecţie de artă populară a Elenei Secoşan. Colecţia aceasta era compusă din 250 piese: 20 cilimuri, 100 oprege, 5 costume populare femeieşti, 12 cămăşi femeieşti, 2 costume populare bărbăteşti, 60 cepţe, 14 catrinţe, perini, ştergare, brâie, 7 furci de tors etc.

1953 Muzeul avea următoarele secţii: istorie (în cadrul acestei secţii era cuprins şi patrimoniul etnografic), ştiinţele na­turii şi cea de artă. Secţia de istorie avea 51887 piese, dintre care 1634 piese etno­grafice (costume, mobilier şi ţesături);.

1954 Muzeograful principal Francisca Fendt a făcut cercetări etnografice în localităţile Caraşova, urmărind aspecte privind portul popular. In anul următor, F. Fendt, împreună cu un fotograf s-au deplasat în centrul de olari Biniş (Caraş Severin) pentru a aduna date ştiinţifice şi totodată să achiziţioneze piese de ceramică de aici. Investigaţiile privind ceramica bănăţeană sunt reluate în anul
1957 când F. Fendt face cercetări în localităţile Birchiş, Sasca şi Lugoj.

1960 În planul de muncă al Secţiei de etnografie se menţionează că: „din 20 septembrie colectivul secţiei se va deplasa pe teren pentru achiziţionarea de piese pen­tru parcul etnografic: case tipice (vechi); prese pentru ulei de floarea soarelui, dovleac etc. cu toată instalaţia; o stână tipică din sudul Banatului etc” (…). Din această deplasare trebuie să re­zulte cumpărarea a cel puţin 2 tipuri de case etc., demontarea şi transportul acestora, precum şi aflarea a încă 8-10 piese pe care Muzeul să le cumpere în viitor.
În anul acesta a fost achiziţionată o casă din Bata (declarată monument de arhitectură populară) şi aceasta, fiind transferată la Timişoara, a fost remontată în grădina Castelului Huniade, facându-se astfel „începutul Secţiei etnografice în aer liber“. în locul acesta „a fost construit şi şopronul pentru viticultură tot în cadrul secţiei în aer liber, urmând ca în viitor, acesta să fie înzes­trat cu materialele etnografice necesare“
Şeful secţiei de etnografie, prof. I. Dihor a participat la consfătuirea ţinută la Sibiu cu cadrele din muzeele etnografice importante din ţară, care a avut loc în zilele de 26-28 decembrie 1961. Aici s-a discutat problema înfiinţării de muzee în aer li­ber cu caracter etnografic, spre a fi salvate unele monumente de arhitectură populară care sunt pe cale de dispariţie în perioada actuală, ca de ex.: tipuri vechi de case, morile cu ciutură, văiege pentru învăiegarea şubelor, oloiniţe arhaice etc.

1962 În data de 6 martie, muzeul se adresa Sfatului Popular al Regiunii Banat, Secţiunea de învăţământ şi Cultură, cerând înfiinţarea unei asemenea secţii etnografice în aer liber la Timişoara, secţie care va funcţiona pe lângă Muzeul Regional al Banatului. În luna septembrie, Ioan Dihor, şeful Secţiei de etno­grafie, redactează un „memoriu justificativ“, privind înfiinţarea secţiei în aer liber pe terenul de la Pădurea Verde – Timişoara.
Acest deziderat a putut fi realizat în acest an când Muzeului Banatului i-a fost repartizat un teren cu o suprafaţă de 17,47 ha in Pădurea Verde, la extremitatea nord-estică a municipiului Timişoara. Terenul a făcut parte din pădurea municipală, figurând la numărul cadastral Pd. 2083 şi a fost transferat Muzeului Banatului prin Decizia nr. 1446 din 08.12.1967 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al fostei regiuni Banat.

1968 După două schimbări de amplasament, Muzeului Banatului din Timişoara i s-a dat în folosinţă terenul de la Pădurea Verde, zonă cuprinsă între Uzinele Mecanice Timişoara şi Şcoala Sil­vică. în lunile noiembrie-decembrie 1968, terenul acesta a fost împrejmuit şi s-a planificat ca, la începutul anului 1969, să fie amplasate, aici, primele unităţi etnografice.

1970 In acest an, sunt transferate de pe teren la Pădurea Verde cea mai mare parte din unităţile etnografice deja achiziţi­onate ( casa de la Bata, gospodăria de la Căpâlnaş – casă de locuit, şură, coteţ), casa olarului din Birchiş, oloiniţele de la Curtea, Victor Vlad Delamarina, Ţela-Zăbalţ şi Luncani, iar în iarna anului 1970- 1971 şi în primăvară sunt transferate şi restul de instalaţii tehni­ce populare: moara şi văiaga de la Băuţari, moara cu ciutură de la Topleţ, moara şi văiaga de la Globu-Rău, cletul de la Visag).Începând din iarna anului 1970-1971 şi până în luna august 1971, unităţile enumerate mai sus au fost montate la Pădurea Verde, constituindu-se, astfel, un nucleu consistent al Sectorului de etnografie în aer liber. Sectorul aceasta a fost pus la dispoziţia publicului vizitator în 21 august 1971.

1971-1972 În toamna anului 1971 s-a achiziţionat casa maghiară de la Babşa care, în acelaşi an a fost transferată la Sectorul de etnogra­fie în aer liber. în anul 1972 au fost transferate la Pădurea Verde primăria veche din Sărăzani (Timiş), casa din Jebel (Timiş) şi un grajd din Ciuta (Caraş-Severin).

1986 In acest an rezervaţia de arhitectură populară de la Pădurea Verde a fost trecută în conservare şi s-a închis pentru publicul vizitator ca urmare a decretului prezidenţial din aceea perioadă ce impunea autofinanţarea instituţiilor culturale.

1992 Perioada de reconstrucţie a reînceput în anul 1992 când Muzeul Satului Bănăţean s-a separat de secţia de Etnografie, a devenit secţie separată, iar conducerea ei a fost preluată de muzeograful Viorel Popescu.

1995 La 1 mai secţia a fost redeschisă pentru public.

2000 La 1 ianuarie a fost înfiinţat Muzeul satului Bănăţean prin hotărârea nr. 48 din 22 decembrie 1999 emisă de Consiliul Judeţean Timiş, care prevedea desprinderea secţiei în aer liber a Muzeului Banatului şi crearea unei instituţii proprii cu personalitate juridică în scopul eficientizării acestui spaţiu cultural şi a diversificării ofertei sale culturale.
Patrimoniul cultural al noii instituţii s-a constituit prin preluarea, pe bază de protocol, de la Muzeul Banatului a tuturor monumentelor de arhitectură populară şi tehnică ţărănească (mori, oloiniţe, văiegi etc.), a inventarului aferent acestor obiective şi a 442 de piese din colecţia secţiei de etnografie preluate pentru amenajarea interioarelor la obiectivele muzeale ce urmează a fi deschise în următoarea perioadă. în total, patrimoniul cultural al noului muzeu este de 2067 piese reprezentând: arhitectură şi tehnică populară, mobilier ţărănesc, obiecte de uz gospodăresc, inventar agro-pastoral, industrie casnică textilă, port, ţesături, broderii.

2006 S-a mutat în cadrul Muzeului Satului Bănăţean şi secţia de etnografie, atât personalul cât şi patrimoniul cultural. În circuitul muzeal actual există obiective de arhitectură populară, care poartă amprenta unei civilizaţii particulare şi a unei evoluţii semnificative, ele sunt construcţii funcţionale cu aspect relativ simplu, concepute de meşterii populari şi care respectă tradiţia de construcţie a zonei.
La data deschiderii, în circuitul muzeal existau trei obiective de arhitectură populară, reprezentând zona etnografică Lipova: casa de agricultor din Bata, gospodăria agro-pastorală din Căpâlnaş, cuprinzând casa de locuit bicelulară, grajd cu hambar sub acelaşi acoperiş, coteţul de pasări şi cocina, de asemenea, sub acelaşi acoperiş; precum şi casa de olar din Birchiş, important centru de olărit al zonei, având în perimetru şi cuptorul de ars oale. Pe malul pârâului Behela au fost amplasate două mori cu ciutură: din Topleţ şi Globurău şi o moară de vânt din Pescari, jud. Caraş-Severin.

De-a lungul aleii principale au fost montate o salbă de instalaţii tehnice ţărăneşti sub adăpost propriu: şapte oloiniţe (“cu pene” din Ţela jud. Arad; “cu roată şi şurub” din Căvăran- Constantin Daicoviciu, jud. Caraş-Severin; trei oloiniţe din Satu-Mic, subzona Lugoj, jud. Timiş, o oloiniţă din Curtea subzona Făget, jud. Timiş şi două instalaţii de văiegărit din Globurău şi Băuţari, jud. Caraş-Severin. La intrare a fost amplasată colna viticolă din Galşa servind ca punct de pază şi birou pentru muzeografii de serviciu.

Între anii 1971-1985 tematica iniţială a muzeului a fost refăcută de muzeograful Nicolae Săcară, ulterior şef de secţie şi director adjunct. În conformitate cu acest nou proiect muzeal s-au construit în această perioada a serie de complexe gospodăreşti pe criteriul ocupaţional şi al reprezentării zonale: gospodăria de olar din Jupâneşti,(subzona Făget), cuprinzând o casă de locuit cu trei încăperi, una având destinaţie de atelier,grajd pentru animale cu şopron şi potcovărie şi un adăpost pentru porci şi păsări; gospodăria agro-pastorală şi pomicolă din (Căvăran-Constantin Daicoviciu), compusă din casa de locuit, grajd cu şopron şi clet, un adăpost pentru porci şi păsări prevăzut la nivelul superior cu o cotarcă pentru porumb, alături de care este amplasată fântâna. Această gospodărie, orientată cu faţada lungă la stradă, este tipul de construcţie specific zonei grănicereşti din Banatul montan. Pe latura opusă, a fost amplasată gospodăria de agricultor clin Jebel (subzona Deta-Ciacova,jud. Timis), compusă din casa de locuit, hambar cu grajd şi şopron, grajd pentru animale, coteţ şi o cocina de porci, un superb golumbar de formă cilindrică şi fântâna. Casa, cu stâlpi din lemn decoraţi geometric, are faţada mică la stradă, după tipul caselor din zona de câmpie a Banatului. Acelaşi plan constructiv îl prezintă şi gospodăria maghiară din Babsa (subzona etnografică Lugoj, jud. Timiş), cu deosebirea că aici grajdul pentru animale se află sub acelaşi acoperiş cu casa. Gospodăria mai cuprinde un hambar înalt pentru cereale, adăpostul pentru porci şi păsări şi o mică moară metalică pentru uz gospodăresc cu tracţiune animală. Gospodăria agro-pastorală din Visag (zona etnografică Lugoj, jud. Timiş), compusă din casa de locuit, grajd, adăpost pentru unelte agricole, şopron, coteţ şi cocină, două hambare pentru grâu şi porumb şi o oloiniţă a fost distrusă la furtuna din anul 1982 înainte de finalizarea lucrărilor de construcţie, impunându-se astăzi reconstituirea ei, în întregime. În aceeaşi perioadă de timp s-au achiziţionat încă trei gospodării ţărăneşti din judeţul Caraş-Severin: Slatina Nera, Obreja şi Bouţari care n-au mai apucat să fie transferate şi construite (casa de la Băuţar şi cea de la Obreja a u fost construite în anii 2010-2011) în muzeu.

În anul 1986 rezervaţia de arhitectură populară de la Pădurea Verde a fost trecută în conservare şi s-a închis pentru public, nu s-au mai alocat fonduri pentru întreţinerea monumentelor, o parte dintre ele au fost demolate şi adăpostite în anexele gospodăreşti, iar morile s-au deteriorat în aşa măsură încât cu greu mai pot fi reconstituite şi redate circuitului de vizitare.

Muzeul Satului Bănăţean se individualizează faţă de orice alt muzeu în aer liber din România prin două reprezentări şi anume existenţa unui centru civic bine conturat şi existenţa unei alei a etniilor care înglobează în structura sa construcţii specifice etniilor conlocuitoare din Banat. Tematic, muzeul îşi propune să prezinte sintetic câteva din cele mai caracteristice trăsături ale satului bănăţean tradiţional.

Proiectul Muzeului Satului Bănăţean cuprinde ca punct de maximă atractivitate Centrul Civic al satului, conceput ca un spaţiu viu de viaţă culturală, socială şi administrativă, alcătuit din Primăria din Sărăzani (subzona Făget, sec. XVIII), Casa Naţională din Babşa(l927, subzona Lugoj), vama Timişoara (care fusese plasată pe drumul principal dinspre Lipova, 3/4 XIX), Şcoala din Bârna, Birtul din Bârna (sec. XIX) şi Biserica din Topla (sec. XVIII, subzona Făget).

Între anii 1992-1994 s-au restaurat gospodăriile din Bata, Birchiş, Căpâlnaş, Jupâneşti, Zolt şi în parte Jebel şi s-a finalizat centrul civic prin amenajarea şi reconstrucţia bisericii din Topla, a şcolii din Bârna şi a birtului din Bârna. Între anii 1994-1995 au fost amenajate interioarele acestor unităţi, astfel că la 1 mai 1995 muzeul a fost redeschis pentru public, iar ulterior s-a montat o scenă în aer liber, unde se desfăşoară manifestări etnofolclorice în perioada estivală. În anii următori s-au construit obiectivele de pe aleea etniilor şi anume casa ucraineană de la Repedea jud. Maramureş, gospodăria germană de la Biled, sălaşul slovac de la Nădlac, casa sârbă ( în construcţie), şi se are în vedere achiziţionarea unei gospodării bulgăreşti şi a unei gospodării cehe. Acest proiect s-a realizat în parteneriat cu uniunile minorităţilor naţionale mai sus amintite. În acest context, Festivalul Etniilor, care se desfăşoară anual în muzeu va putea fi organizat de fiecare etnie în propria sa gospodărie.

Prin însăşi definiţia muzeului etnografic se conturează principalele obiective şi anume achiziţionarea, conservarea şi valorificarea prin mijloace proprii-expoziţii temporare sau permanente, a monumentelor de arhitectură populară, instalaţiilor ţărăneşti grupate într-un spaţiu, precum şi altor mărturii ale civilizaţiei culturale tradiţionale, care constituie patrimoniul cultural propriu. Modalitatea de realizare se face prin cercetării studii şi comunicări, acţiuni culturale specifice şi alte modalităţi de exprimare culturală prin care se transmite întregul complex de mesaje etnologice.

Bibliografie

Aurel Turcuş, Muzeografie timişoreană 1872-1972,, Editura Eurostampa, Timişoara, 2011

Florin Medeleţ, Vasile Rămneanţu, Muzeul Banatului. File de cronică 1918-1948, vol II, Editura Mirton, Timişoara, 2003

Memoria Satului Românesc, vol..I, Timişoara, 1997

Memoria Satului Românesc, vol..II, Editura Solness, Timişoara, 2001

Translate »
Scroll to Top