Casa de la Bata

Casa de la Bata

 

O plimbare prin curtea casei de la Bata şi o vizită a interiorului său ne prilejuiesc întâlnirea cu aceeaşi complementaritate de roluri cu care ne-a obişnuit cotidianul ţărănesc, a femeii şi bărbatului decişi să „tragă la aceeaşi căruţă”…

Construcţie remarcabilă, datată la sfârşitul secolului al XVIII-lea, casa de la Bata – Arad, aparţine primului tip de locuinţă bicelulară, cu prispă continuă pe latura lungă şi cu stâlpii de susţinere frumos ciopliţi. Dovadă a recunoaşterii valorii sale patrimoniale, casa figurează pe lista monumentelor istorice din judeţul Timiş iar din 1970, casa întregeşte satul bănăţean re-creat în muzeul nostru.

Elevaţia dovedeşte priceperea bărbaţilor – meşteri: pereţii sunt construiţi din bârne îmbinate la colţuri în cheutori româneşti, fiind lipiţi în interior cu lut şi văruiţi. Intrarea se făcea prin tindă, unde se află şi sistemul de încălzit şi gătit. Din tindă se intră, printr-o uşă simplă, în camera de locuit, o încăpere spaţioasă; soarele îşi aducea lumina înăuntru prin două ferestre mici, protejate în exterior de obloane simple din scânduri.

Împrejmuită cu lăteţi şi cu uşă din scânduri, gospodăria de la Bata dă dreptate etnografilor care vorbesc despre arhitectura ţărănească veche ca despre o „civilizaţie a lemnului”.

Casa de la Bata este, însă, înainte de toate – la nivelul sensibilităţii care învăluie viaţa cotidiană a ţăranului bănăţean – spaţiul feminin prin excelenţă, locul binecuvântat al acelei femei care ştie ca nimeni altcineva cum să transforme o casă într-un cămin. Ne-o putem îmagina în două ipostaze, într-o alternanţă de planuri care confer dimenisunea profundă a vieţii gospodăreşti, deopotrivă două capitole ale aceleiaşi poveşti: mai întâi, povestea unei zile obişnuite din viaţa unei femei harnice, „stăpâna” cuptorului de gătit, mânuind cu îndemânare o recuzită simplă dar maximum utilitară, a inventarului de bucătărie; ne-o imaginăm gândind reţete de mâncare simple, încercând să dea gust cât mai bun fierturilor de legume, astfel încât copiii să nici nu-şi dea seama că lipseşte carnea. Sau frământând aluatul şi transformându-l, parcă magic, în coptături al căror miros încă ne mai urmăreşte şi acum, într-un exerciţiu de memorie olfactivă a copilăriei…

De celalaltă parte, al doilea capitol al poveştii: femeia în mijlocul decorului sărbătoresc, creat de ea însăşi: casa pregătită de sărbătoarea duce ceva din căldura culorilor focului din cuptorul din tindă în decorul cromatic al ţesăturilor ce împodobesc casa în sărbătoare. Aceleaşi mâini care ieri găteau mâncarea pentru întreaga familie, legănau copiii sau spălau hainele, astăzi decorează interiorul pentru a primi cu seninătate, într-o atmosferă festivă, sărbătoarea: tot ea, femeia casei a fost cea care a ţesut şi cusut modelele de foc pe pânză…

Oare de câte ori o fi copt gospodina pâine în cuptorul în faţa căruia stăm noi acum? Oare de câteori s-o fi aşezat pe prag, legănându-şi copilul în poală? Oare de câteori o fi făcut semnul crucii peste bucatele gătite şi peste masa pusă pentru întreaga familie? Oare de câte ori s-o fi îndreptat de spate stând pe scaunul scund la războiul de ţesut, dorindu-şi ca pânza să iasă deasă, dreaptă, uniformă?

Casa fără femeie e pustie pe dinăuntru, casa fără bărbat e pustie pe dinafară”, se spune. Casa de la Bata ne confirm că nimic nu este mai adevărat, oferindu-ne poate cea mai de preţ lecţie a ţăranului român: rolurile într-o gospodărie nu sunt antagonice, nici sporadic şi nici alternative, ci mereu, mereu, complementare. O complementaritate pe care omul modern a uitat-o şi care, tocmai de aceea, a născut angoase, frustrări sau anomalii total străine omului simplu, ţăran de-o viaţă.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *